PROIECTUL ABOLIŢIONIST

Text adaptat din discuţiile invitaţilor de la FHI (Universitatea din Oxford) şi Conferinţa despre fericire a Caritatea Internaţională (2007)
PODCAST
descarcă (15.3 MB)
timp de rulare 34 minute

PROIECTUL ABOLIŢIONIST

INTRODUCERE
Această dezbatere este despre suferinţă şi cum să scăpăm de ea.
Eu prevăd că vom eradica suferinţa din întreaga lume.
Descendenţii noştrii vor avea încorporate gradientele bunăstării preprogramate genetic, de mărimi mai mari decât maximele experimentate în ziua de astăzi.
În primul rând, voi sublinia de ce este posibilă din punct de vedere tehnic abolirea substraturilor biologice ale oricăror tipuri de experienţe neplăcute – atât durerea psihologică cât şi durerea fizică.
În al doilea rând, voi argumenta urgenţa morală de prim rang a proiectului aboliţionist, indiferent dacă este sau nu unul de tip utilitarian etic.
În al treilea rând, voi argumenta de ce o revoluţie în biotehnologie înseamnă că realizarea proiectului aboliţionist va avea loc, chiar dacă nu atât de repede pe cum ar trebui.

1: : DE CE ESTE POSIBIL DIN PUNCT DE VEDERE TEHNIC
Din păcate, ceea ce nu va aboli suferinţa, sau cel puţin nu de una singură, este reforma socio-economică, sau creşterea economică exponenţială, sau progresul tehnologic în sensul obişnuit sau oricare dintre remediile tradiţionale pentru rezolvarea problemelor globale. Ameliorarea mediului extern este admirabilă şi semnificativă; totuşi, această ameliorare nu ne poate recalibra roata hedonică peste o limită genetică dată. Două studii gemene confirmă existenţa unui punct de referinţă [parţial] ereditar de fericire - sau nefericire - în jurul căruia tindem să fluctuăm cu toţii pe parcursul vieţii noastre. Acest punct de referinţă variază de la un individ la altul. [Este posibil să ne reducem punctul hedonic de referiţă prin inducerea unui stres prelungit necontrolat; totuşi, chiar şi această resetare nu este atât uşoară cum pare: ratele de suicid scad tipic în vreme de război; iar la 6 luni după un accident care duce la paralizie, studiile ¹ arată că, în general, nu suntem nici mai mult nici mai puţin nefericiţi decât eram înaintea catastrofei.] Din păcate, încercările de a construi o societate ideală nu pot depăşi acest plafon biologic, indiferent dacă sunt utopii de stânga sau dreapta, capitaliste sau socialiste, religioase sau seculare, indiferent dacă ţin de tehnologii futuriste sau pur şi simplu de cultivarea propriei grădini. Chiar dacă tot ceea ce futuriştii tradiţionali au cerut este dat - tinereţe veşnică, bogăţie materială fără limite, libertate morfologică, superinteligenţă, realitate virtuală imersivă, nanotehnologie moleculară, etc. -, nu există nicio dovadă a faptului că calitatea subiectivă a vieţii noastre ar depăşi în medie în mod semnificativ calitatea vieţii strămoşilor noştri vânători-culegători - sau a unui băştinaş din Noua Guinee de astăzi – în lipsa îmbogăţirii căilor de recompensare. Această afirmaţie este dificil de dovedit în absenţa neuroscanării sofisticate; dar indicii obiectivi ai suferinţei psihologice, de ex. ratele de suicid, o confirmă. Oamenii neconsolidaţi tot vor fi pradă spectrului de emoţii darwiniene, mergând de la suferinţă teribilă până la mici dezamăgiri şi frustrări – tristeţe, nelinişte, gelozie, angoasă existenţială. Biologia acestora se încadrează în "ce înseamnă să fii om". Subiectiv, stările neplăcute de conştiinţă există din cauză că sunt adaptabile genetic. Fiecare dintre sentimentele noastre de bază a avut un rol distinct de semnalizare în trecutul nostru evoluţionar: ele tindeau să promoveze comportamente care au consolidat adaptarea incluzivă a genelor noastre în mediul ancestral.
Aşadar, dacă manipularea mediului extern în sine nu poate aboli niciodată suferinţa şi durerea, atunci ce funcţionează din punct de vedere tehnic? Iată trei scenarii în ordine ascendentă a plauzibilităţii lor sociologice:

a) circuitele intracraniene,
b) medicamentele utopice,
c) ingineria genetică şi – ceea ce vreau să subliniez - iminenta revoluţie reproductivă a copiilor proiectaţi genetic.
a) Să ne reamintim că circuitele intracraniene înseamnă stimularea directă a centrelor de plăcere ale creierului prin electrolizi implantaţi. Autostimularea intracraniană nu indică nicio toleranţă fiziologică sau subiectivă, adică are aceleaşi rezultate după două zile ca şi după două minute. Circuitele intracraniene nu fac rău altora; au o amprentă ecologică mică; elimină durerea fizică şi psihică; şi, în mod argumentabil, sunt mai puţin ofensive pentru demnitatea umană decât actul sexual. Să admitem faptul că implantarea de circuite intracraniene pe viaţă pare un proiect atrăgător numai pentru câteva persoane care suferă de depresii grave. Dar care sunt argumentele tehnice împotriva adoptării sale?
Ei bine, circuitele intracraniene nu constituie o soluţie stabilă din punct de vedere evoluţionar: va exista o presiune selectivă împotriva adoptării sale generale. Circuitele intracraniene nu promovează comportamentul hrănitor: implantarea de circuite intracraniene în oameni sau în animale nu vizează creşterea unor copii cu circuite intracraniene. Fericirea uniformă, nediscriminată indusă de circuitele intracraniene sau echivalentele acestora va duce efectiv la sfârşitul senzaţiilor omeneşti, cel puţin dacă ar fi adoptată la nivel global. Neurostimularea directă a centrelor nervoase distruge sensibilitatea informaţională la stimulii de mediu. Prin urmare, presupunând că vrem să fim deştepţi - şi să devenim mai deştepţi -, avem o alegere. Agenţii inteligenţi pot avea o structură motivaţională bazată pe gradiente de stări proaste, caracteristice unor persoane care suferă de depresii cronice. Agenţii inteligenţi pot avea amestecul nostru tipic de plăceri şi dureri. Sau, în mod alternativ, am putea avea o economie informaţională a minţii bazată în totalitate pe gradientele [adaptive] ale fericirii cerebrale – ceea ce voi argumenta.
De fapt, această demitere a circutelor intracraniene ar putea fi prea rapidă. În viitorul îndepărtat, nu vom putea descărca tot ceea ce este neplăcut sau plictisitor pe supercalculatoare anorganice, proteze şi roboţi, pentru ca noi să experimentăm o fericire orgasmică uniformă. Sau poate nu fericire orgasmică, poate o altă familie de stări ideale care pur şi simplu nu pot fi dezvoltate. Dar asta este speculativ. Oricare ar fi destinaţia noastră supremă, ar fi mai prudent, cred eu, să vizăm atât superfericirea cât şi superinteligenţa - cel puţin până când înţelegem toate implicaţiile faptelor noastre. Nu există nicio urgenţă morală pentru maximalizarea superfericirii aşa cum cum există pentru abolirea suferinţei.
[Merită observat că opţiunea de descărcare presupune faptul că calculatoarele anorganice, protezele şi roboţii nu simt – sau cel puţin nu ar trebui să simtă – durere fenomenală subiectivă, chiar dacă arhitectura lor funcţională le permite să evite şi să răspundă la stimuli nocivi. Această absenţă a suferinţei anorganice este relativ necontroversată în cazul calculatoarelor existente - stingerea unui PC nu are implicaţii etice, iar un robot din silicon poate fi programat să evite acizii corozivi fară să simtă durere dacă este deteriorat. Este discutabil dacă un sistem informatic cu arhitectură clasică von Neumann va fi vreodată conştient. Personal, sunt sceptic; însă, oricum ar fi, nu va afecta opţiunea de descărcare decât în cazul în care se argumentează că textura subiectivă a suferinţei este esenţială din punct de vedere funcţional pentru orice sistem capabil să evite stimulii nocivi.]
b) Cea de-a doua opţiune tehnică pentru eradicarea suferinţei sunt medicamentele proiectate genetic. Într-o eră de medicină post-genomică matură, oare va fi posibil, în mod raţional, să se creeze medicamente de plăcere cu adevărat ideale care să ofere fericire perpetuă, funcţională, fără efecte secundare inacceptabile? Aici, "medicamentele de plăcere ideale" sunt numai ideea în sine. Astfel de medicamente pot cuprinde fericirea cerebrală, empatetică, estetică şi poate spirituală - şi nu doar plăcerea hedonistică în sensul uzual uni-dimensional şi amoral.
Nu discutăm aici despre euforizante recreaţionale, care pur şi simplu activează mecanismele de reacţii negative ale creierului; nici satisfacţia superficială indusă de narcotice din Minunata lume nouă; nici medicamente care induc manie euforică, cu excitaţia sa necontrolată, pierderea controlului, grandiozitate şi zborul imaginaţiei. Putem oare crea adevărate medicamente-minune care să ofere bunăstare sublimă pe o bază durabilă, recalibrând roata hedonică pentru a asigura o calitate a vieţii superioară pentru toată lumea?
Mulţi oameni se îngrozesc atunci când aud cuvântul "droguri" – ceea ce este de înţeles, date fiind drogurile nocive de pe stradă şi echivalentele lor medicale care nu inspiră încredere. Chiar şi academicieni şi intelectuali din societatea noastră folosesc des un medicament prototipic, alcoolul etilic. Dacă este acceptabil din punct de vedere social să iei un medicament care te face temporar fericit şi prost, atunci de ce să nu creăm în mod raţional medicamente care să te facă mai fericit şi mai deştept în mod perpetuu? Presupun că, pentru a limita potenţialul de abuzuri, am dori ca orice medicament de plăcere ideal să fie asemănător – într-un sens limitat, dat important – cu nicotina, în cazul căreia creierul fumătorului calibrează nivelul optim: nu există escalări de doze necontrolate.
Desigur, există tot felul de obstacole legate de soluţiile bazate pe medicamente. Din punct de vedere tehnic, eu cred că aceste obstacole pot fi depăşite, deşi nu voi încerca să arăt aici acest lucru. Dar există o problemă mai profundă. Dacă nu ar fi ceva fundamental greşit - sau cel puţin fundamental inadecvat – în legătură cu starea noastră de conştiinţă naturală existentă moştenită prin evoluţie, atunci nu am fi atât de dornici să o schimbăm. Chiar şi atunci când nu este neplăcută, conştiinţa cotidiană este mediocră în comparaţie cu ceea ce numim experienţe de vârf. Conştiinţa cotidiană ordinară a fost probabail adaptivă în sensul că ne-a ajutat genele să lase mai multe copii pe savana africană; dar de ce să o păstrăm la nesfârşit ca starea noastră implicită? De ce să nu schimbăm natura umană reparându-ne codul genetic?
Încă o dată, demiterea soluţiilor farmaceutice poate fi prea rapidă. În mod argumentabil, medicamentele utopice pot fi folositoare pentru controlul rafinat şi oricând reversibil al conştiinţei; eu cred că medicamentele genetice vor constitui o unealtă indispensabilă pentru a explora varietăţile minţii conştiente. Dar n-ar fi mai bine dacă ne-am naşte cu toţii cu o predispoziţie genetică la supersănătate psihologică mai degrabă decât la automedicamentaţie cronică? Chiar şi cel mai convins aboliţionist propune oare administrarea de cocteiluri de medicamente tuturor copiilor de la naştere, şi apoi administrarea unor astfel de cocteiluri de medicamente pe restul vieţii?
c) Prin urmare, în al treilea rând, există soluţii genetice, care încorporează atât terapia somatică cât şi terapia germică.
Prin context, astăzi există o minoritate de indivizi care sunt tot timpul depresivi sau trişti, deşi la grade diferite. Studiile efectuate pe gemenii mono şi dizigotici confirmă existenţa unui grad ridicat de încărcare genetică pentru depresie. Invers, există persoane care sunt optimiste prin felul lor de temperament. Dincolo de optimişti, există o minoritate foarte mică de indivizi pe care psihiatrii îi numesc hipertimici. Persoanele hipertimice nu sunt maniace sau bipolare; dar conform standardelor contemporane, sunt întotdeauna excesiv de fericite, deşi câteodată doar mai fericite decât alte persoane. Persoanele hipertimice reacţionează "în mod corespunzător" şi adaptat la mediul lor. Intr-adevăr, ele se caracterizează prin energie, productivitate şi creativitate. Chiar şi atunci când sunt fericite, nu sunt "în culmea fericirii".
Acum, ce-ar fi dacă noi, ca o civilizaţie întreagă, am opta să devenim hipertimici genetic – pentru a adopta un sistem motivaţional condus în totalitate de gradientele adaptive ale bunăstării? Şi, mai radical, aşa cum se înţelege baza genetică a nivelului hedonic, am opta să adăugăm copii suplimentare multiple de hipertimie – promovând combinaţii gene/alele şi promotorii lor reglementari – fără să abolim homeostaza şi roata hedonică, dar îndreptându-ne punctul hedonic de referinţă către un nivel mult superior?
Trei puncte aici:
În primul rând, această recalibrare genetică ar putea părea să promoveze un alt fel de uniformitate; totuşi, merită să ne amintim că persoanele mai fericite – şi în special persoanele hiperdopaminergice – sunt în mod tipic reactive la o gamă mai largă de stimuli potenţial pozitivi decât persoanele depresive: ele se angajează într-un comportament cu un grad mai mare de explorare. Astfel, este mai puţin probabil să se blocheze la un nivel suboptim, atât pentru individul consolidat cât şi pentru societatea postumană ca un întreg.
În al doilea rând, hipertimia universală poate suna ca un experiment gigantic; într-un sens chiar este. Dar toate reproducţiile sexuale sunt experimente. Jucăm la o ruletă genetică, ne amestecăm genele şi apoi aruncăm cu zarul genetic. Mulţi dintre noi se strâmbă când aud cuvântul "eugenie"; dar efectiv asta facem, într-un mod crunt şi incompetent, atunci când ne alegem potenţialii parteneri. Diferenţa este că, în următoarele câteva decenii, potenţialii părinţi vor putea acţiona în mod progresiv mai raţional şi mai responsabil în decizia lor reproductivă. Diagnosticul de preimplantare va deveni o rutină; uterele artificale ne vor elibera de constrângerile canalului de naştere uman; iar o revoluţie în medicina reproductivă va înlocui treptat vechea loterie darwiniană. Întrebarea nu este dacă o revoluţie reproductivă se apropie, ci ce fel de tipuri de fiinţe – şi ce fel de tipuri de conştiinţe – dorim să creăm?
În al treilea rând, această revoluţie reproductivă nu este oare un prerogativ pentru elitele bogate din Occident? Probabil nu pentru multă vreme. Să comparăm diferenţa scurtă între introducerea telefoanelor mobile şi adoptarea lor în întreaga lume cu diferenţa de 50 de ani între introducerea şi adoptarea la nivel global a radioului sau diferenţa de 20 de ani între introducerea şi penetrarea pe plan global a televiziunii. Diferenţa de timp între întroducerea iniţială şi acceptarea globală a noilor tehnologii se reduce rapid. La fel şi preţul, bineînţeles.

Oricum, unul dintre avantajele de a recalibra genetic roata hedonică în loc de a o aboli în totalitate, cel puţin în viitorul apropriat, este acela că analoagele funcţionale pentru durere, nelinişte, culpabilitate şi chiar depresie pot fi prezervate fără neplăcerile lor obişnuite, aşa cum le înţelegem astăzi. Putem menţine analoagele funcţionale ale neplăcerii – în mod argumentabil motorul progresului - şi putem menţine judecata critică şi discernământul care lipsesc la maniacii euforici. Chiar dacă nivelul hedonic este consolidat masiv şi chiar dacă centrele noastre nervoase sunt amplificate fizic şi funcţional, tot este posibil, în principiu, să conservăm o mare parte din arhitectura noastră preferenţială existentă. Dacă îl preferi pe Mozart în loc de Beethoven sau filosofia în loc de pioneză, îţi poţi menţine gama de preferinţe chiar dacă nivelul tău hedonic va fi îmbogăţit cu mult.
Acum personal cred că ar fi mai bine dacă arhitectură noastră preferenţială ar fi schimbată radical si am căuta (pardon de expresie) redezvoltarea emoţiilor). Evoluţia via selecţiei naturale nea lăsat predispusi la tot felul de preferinţe disfuncţionale care ne fac rău si nouă si alţilor din jur pentru beneficial genelor noastre. Reamintim Genghis Khan : cea mai mare bucurie ii să cotropim inamicii nostrii,şi săi subjughezi, să le vezi oraşele în flăcări, săi vezi pe cei carei slujesc cum sunt în lacrimi si săţi baţi joc de ficele si soţiile lor.
Ei bine, mi s-a spus că viaţa academică nu e tocmai rea, dar până şi viaţa universitară are formele sale de sălbăticie urbană – competitivitatea socială şi ritualelede mascul alfa dominant: un joc cu mulţi învinşi. Prea multe dintre preferinţele noastre reflectă comportamente şi stări ale minţii dezagreabile care erau adaptative genetic în mediul ancestral. În loc de aceasta, n-ar fi mai bine să ne rescriem noi codul corupt? M-am concentrat aici pe consolidarea genetică a nivelului hedonic. Totuşi, controlarea emoţiilor biologice înseamnă că vom fi capabili, de exemplu, să ne lărgim capacitatea de empatie, amplificând funcţional neuroni oglindă şi mecanizând o creştere durabilă în emisia de oxitocină pentru a promova încrederea şi sociabilitatea. În mod similar, putem indentifica semnăturile moleculare ale spiritualităţii, simţului nostru estetic sau simţului nostru de umor – şi, de asemenea, modula şi "supra-exprima" mecanismul psihologic al acestora. Dintr-o perspectivă teoretică informativă, ceea ce este vital pentru o reacţie adaptivă, flexibilă, inteligentă faţă de lume nu este punctul nostru absolut pe o scală hedonică, ci faptul că suntem informativ sensibili la diferenţe. Într-adevăr, teoreticienii informaţiei uneori pur şi simplu definesc informaţia ca o "diferenţă care face o diferenţă".
Oricum, trebuie să subliniez din nou faptul că această re-encefalizare a emoţiei este opţională. Din punct de vedere tehnic, este posibilă crearea fericirii globale şi prezervarea majorităţii, dar nu a totalităţii arhitecturii noastre preferenţiale existente. Cele trei opţiuni tehnice pentru abolirea suferinţei pe care le-am prezentat – circuitele intracerebrale, medicamentele utopice şi ingineria genetică – nu se exclud reciproc. Sunt ele exhaustive? Nu ştiu despre nicio altă opţiune viabilă. Câţiva transumanişti cred că într-o bună zi am putea fi cu toţii scanaţi, digitalizaţi şi încărcaţi în calculatoare anorganice şi reprogramaţi. Ei bine, poate că sunt sceptic; în orice caz, această propunere nu rezolvă problema suferinţei vieţii organice existente dacă nu abordăm aşa-numita înregistrare destructivă - nici nu voi lua în considerare aici o opţiune a Holocaustului.
2. DE CE S-AR ÎNTÂMPLA?
Să presupunem că, în următoarele câteva decenii, vom dobândi aceste puteri divine asupra emoţiilor noastre. Să presupunem, de asemenea, că funcţiile de semnalizare ale experienţelor neplăcute pot fi înlocuite – fie prin recalibrarea prezentată aici, fie descărcând tot ceea ce este neplăcut sau rutină în proteze anorganice, implanturi bionice sau calculatoare anorganice – sau poate prin eliminarea completă a unor senzaţii precum gelozia. De ce ar trebui să fim cu toţii aboliţionişti?
Dacă eşti utilitarian clasic, atunci proiectul aboliţionist funcţionează: Bentham plus biotehnologie. Nu trebuie să fii utilitarian clasic ca să promovezi abolirea suferinţei; însă toţi utilitarianii clasici ar trebui să îmbrăţişeze proiectul aboliţionist. Bentham a fost pionierul reformei sociale şi legislative, care este genială cât timp funcţionează; însă el a lucrat înainte de era biotehnologiei şi a medicinei genetice.
Dacă eşti un budist cu cunoştinţe ştiinţifice, atunci proiectul aboliţionist funcţionează din nou. Budiştii, unici printre religiile lumii, se focalizează asupra primatului suferinţei în lumea vie. Budiştii pot crede că cele 8 trepte nobile oferă o cale mai sigură către Nirvana decât ingineria genetică; dar este greu pentru un budist să argumenteze în principiu împotriva biotehnologiei dacă aceasta funcţionează. Budiştii se focalizează pe eliminarea suferinţei prin extincţia plăcerii; totuşi, merită observat că această extincţie este opţională din punct de vedere tehnic şi ar putea duce în mod argumentabil la o societate stagnantă. În schimb, este posibilă atât abolirea suferinţei cât şi experimentarea diverselor dorinţe.
Convingerea adepţilor tradiţiei islamice sau iudeo-creştine reprezintă o provocare mai mare. Totuşi, credincioşii afirmă – în pofida anomaliilor din dovezile empirice - că Allah/Dumnezeu este infinit de iubitor şi de milostiv. Prin urmare, dacă muritorii simpli îşi pot imagina fericirea tutoror oamenilor, ar părea o blasfemie să afirmăm că Dumnezeu este mai limitat în sfera benevolenţei Sale.
Majoritatea filosofilor contemporani nu sunt utilitariani clasici, budişti sau teişti. De ce, să zicem, un pluralist etic ar lua proiectul aboliţionist în serios? Aici aş dori să citez un text de Shakespeare:
"Pentru că n-a fost niciodată vreun filosof
Care să poată răbda o durere de dinţi fără să cârtească"
[Mult zgomot pentru nimic, Scena 5, Act 1 (discursul lui Leonato)]
Dacă eşti lovit de o durere fizică extremă, eşti întotdeauna şocat de cât de îngrozitor poate fi.
Este tentant să presupunem că durerea pur "psihologică" – singurătate, refuz, angoasă existenţială, durere, anxietate, depresie – nu poate fi la fel de atroce ca durerea fizică extremă; totuşi, motivul pentru care peste 800.000 de oameni se sinucid anual în lume este mai mult durere psihologică. Nu este vorba despre faptul că celelalte lucruri - artele, prietenia, dreptatea socială, simţul umorului, cultivarea excelenţei caracterului, şcolarizarea academică, etc. - nu ar fi valoroase, ci mai degrabă faptul că atunci când o durere fizică sau psihologică intensă pătrunde fie în propria viaţă, fie în viaţa unei persoane iubite, recunoaştem că această durere intensă are urgenţă şi prioritate imediată. Atunci când ţi-ai prins mâna în uşă şi te doare, nu te-ai bucura să vină cineva să-ţi spună să îţi aminteşti de lucrurile frumoase din viaţă. Atunci când eşti distrus după o poveste de dragoste nefericită, nu vrei să ţi se amintească ce zi frumoasă este afară.
În regulă, cât timp durează, durerea extremă sau durerea psihologică are urgenţă şi prioritate care depăşesc celelalte proiecte din viaţa ta; şi ce dacă? Când chinul trece, de ce să nu-ţi continui viaţa ca înainte?
Ei bine, ştiinţele naturale aspiră la "o perspectivă de nicăieri", o perspectivă noţională divină. Fizica ne spune că nici un "acum şi aici" nu este mai privilegiat decât un altul; toate sunt la fel de reale. Ştiinţa şi tehnologia ne vor da în curând puteri divine asupra întregii lumi care vor egala perspectiva divină. Eu cred că, că atâta timp cât există o fiinţă conştientă care trece printr-o suferinţă similară cu durerea noastră, această suferinţă trebuie tratată cu aceeaşi prioritate şi urgenţă ca şi cum ar fi durerea noastră personală sau durerea uneia dintre persoanele dragi. Cu putere vine şi complicitatea. Puterile divine generează responsabilităţi divine. Astfel, existenţa suferinţei în urmă cu 200 de ani, spre exemplu, într-adevăr a fost teribilă; dar nu este clar dacă această suferinţă poate fi numită în mod sensibil "imorală" - pentru că nu se putea face prea mult pentru ea. Dar, mulţumită biotehnologiei, acum se poate – sau se va putea în curând. În următoarele câteva secole, suferinţa de orice tip va deveni opţională.
Daca nu eşti utilitarian etic clasic, avantajul de a recalibra roata hedonică în loc de a căuta maximalizarea superfericirii este faptul că reţii cel puţin un descendent recognoscibil din arhitectura noastră preferenţială existentă. Recalibrarea roţii hedonice poate fi făcută în consistenţă cu schema noastră de valori existentă. Astfel, chiar şi denumirea incorectă de ‘utilitalian preferenţial’ poate fi acomodată. Într-adevăr, controlul asupra emoţiilor înseamnă că poţi să-ţi urmăreşti proiectele de viaţă într-un mod mai eficient.
Şi cum rămâne cu presupusa funcţie a suferinţei de a clădi caracterul? "Ce nu mă ucide, mă întăreşte", spunea Nietzsche. Această problemă pare să fie pusă greşit. Alte lucruri fiind egale, consolidarea nivelului hedonic întăreşte motivaţia - ne face mai robuşti din punct de vedere psihologic. Prin contrast, starea noastră prelungită de tristeţe duce la un sindrom de neajutorare şi disperare comportamentală.
Nu am abordat în mod explicit valoarea nihilismului – subiectivistul sau scepticul etic care spune că toate valorile sunt doar o chestiune de opinie şi nu poţi ajunge pe cale logică de la "este" la "ar trebui să fie".
Ei bine, să presupunem că sunt în agonie pentru că am mâna pe un reşou cald. Această agonie este motivantă din punct de vedere intrinsec, deşi convingerea că ar trebui să iau mâna de pe reşou nu urmează canoanele formale ale inferenţei logice. Dacă iei în serios imaginea stiinţifică a lumii, atunci nu este nimic special sau privilegiat din punct de vedere ontologic în legătură cu aici-şi-acum sau eu – iluzia egocentrică este o iluzie de perspectivă creată de ADN-ul egoist. Dacă este rău pentru mine să fiu în agonie, atunci este rău pentru oricine, oriunde.
3: DE CE SE VA ÎNTÂMPLA?
Bun, este posibil din punct de vedere tehnic. O lume fără suferinţă ar fi minunată; şi o inginerie a paradisului ar fi şi mai bine. Dar încă o dată: şi ce dacă? Din punct de vedere tehnic, poţi şi să construieşti un cub de o mie de metri de brânză cheddar. De ce se va întâmpla o lume fără suferinţă? Poate că este doar o dorinţă. Poate că vom opta să menţinem biologia suferinţei la nesfârşit².
Contraargumentul este faptul că, indiferent dacă simpatizăm sau nu cu proiectul aboliţionist, ne îndreptăm către o revoluţie reproductivă a copiilor concepuţi genetic. Potenţialii părinţi vor alege în curând caracteristicile viitorilor lor copii. Ne aflăm la capătul erei de tranziţie post-darwiniană, nu în sensul că presiunea selectivă va fi mai puţin severă, ci în sensul că evoluţia nu va mai fi "oarbă" şi "aleatorie": nu va mai exista selecţie naturală, ci selecţie nenaturală. Vom alege compoziţia copiilor noştri viitori, selectând şi proiectând alelele şi combinaţiile alelice în anticiparea consecinţelor acestora. Va exista o presiune selectivă împotriva alelelor şi a combinaţiilor alelice care erau adaptive în mediul ancestral.
Din păcate, acesta nu este un argument riguros, dar imaginaţi-vă că alegeţi cifrul genetic pentru starea de spirit – punctul hedonic de referinţă – a viitorilor voştri copii. Ce referinţe aţi alege? Poate că n-aţi vrea gradientele superfericirii perpetue, dar majoritatea copleşitoare a părinţilor va dori cu siguranţă să aleagă copii fericiţi. Pentru început, aceştia sunt mai uşor de crescut. Majoritatea părinţilor din majoritatea culturilor spun – şi eu cred că sunt sinceri – că vor ca copii lor să fie fericiţi. Putem fi sceptici faţă de părinţii care spun că fericirea este singurul lucru care îi interesează pentru copiii lor – mulţi părinţi sunt foarte ambiţioşi. Dar alte lucruri fiind egale, fericirea înseamnă reuşită – posibil originea evoluţionară supremă a motivului pentru care preţuim fericirea copiilor noştri la fel ca pe a noastră.
Bineînţeles, argumentul pentru alegerea părinţilor nu este decisiv. Nu în ultimul rând, nu este clar câte generaţii de alegeri reproductive libere vor trece până când tehnologiile radicale de anti-îmbătrânire vor impune un control colectiv din ce în ce mai strâns asupra deciziilor noastre reproductive – deoarece o populaţie de cvazi-nemuritori nu se poate multiplica la nesfârşit în spaţiul fizic finit. Totuşi, chiar şi în cazul în care controlul centralizat al deciziilor reproductive va deveni norma şi procrearea însăşi va fi ceva rar, probabil că presiunea selectivă împotriva genotipurilor primitive darwiniene va fi intensă. Astfel, este greu de imaginat ce formaţii sociale viitoare vor permite cu adevărat crearea premeditată a vreunei predispoziţii la tulburări depresive sau de anxietate – sau chiar patologiile "normale" ale conştiinţei neconsolidate.

Animale Non-Umane
Pînă acum m-am focalizat asupra suferinţei la o singură specie. Această restricţie a proiectului aboliţionist este parohială, însă înclinaţia noastră antropocentrică este adânc înrădăcinată. Vânarea, uciderea şi exploatarea membrilor de altă specie a întărit adaptabilitatea incluzivă a genelor noastre în mediul ancestral. [Aici suntem mai apropiaţi de cimpanzei decât de maimuţele bonobo]. Prin urmare, în afară de tabu-ul incestului, nu avem o predispoziţie înnăscută de a considera că vânarea sau uciderea altor specii este greşită. Am citit că papagalul doamnei Irene Pepperberg, cu care am avut un strămoş comun în urmă cu câteva sute de milioane de ani, avea vârsta mentală a unui copil de trei ani. Dar este legal ca aşa-numiţii vânători sportivi să împuşte păsări pentru recreaţie. Dacă vânătorii sportivi ar împuşca copii din specia noastră din plăcere, atunci ar fi judecaţi ca nişte criminali sociopaţi şi închişi.
Prin urmare, există un contrast: ştirea principală la televizor este adesea un caz teribil despre copii abuzaţi şi neglijaţi, copii răpiţi sau orfani abandonaţi din România. Figurile pe care le urâm cel mai tare sunt sunt pedofilii şi ucigaşii de copii. Totuşi, plătim zilnic pentru uciderea în masă industrializată a altor specii pentru ca să le putem mânca. Mâncăm carne chiar dacă există o sumedenie de dovezi că, din punct de vedere funcţional, emoţional, intelectual – şi, cel mai important, în capacitatea lor de a suferi –, speciile neumane pe care care le creştem şi le ucidem sunt echivalente cu copiii noştri.
Dintr-un punct de vedere noţional divin, aş argumenta că, moral, ar trebui să ne pese la fel de mult să nu abuzăm speciile neumane echivalente funcţional aşa cum ne pasă de membrii speciei noastre – de abuzul şi uciderea unui porc la fel ca de uciderea unui bebeluş. Acest lucru ne violează intuiţiile morale umane; dar intuiţiile noastre morale pur şi simplu nu sunt de încredere. Ele ne reflectă înclinarea antropocentrică – nu doar o limitare morală, ci şi o limitare intelectuală şi perceptuală. Nu este vorba de faptul că nu ar exista diferenţe între speciile umane şi neumane, la fel ca între negri şi albi, cetăţenii născuţi liberi şi sclavi, bărbaţi şi femei, israeliţi şi neisraeliţi, homosexuali şi heterosexuali. Întrebarea este mai degrabă: acestea sunt diferenţe relevante din punct de vedere moral? Aceasta contează, deoarece pot urma consecinţe catastrofice din punct de vedere moral dacă ne gândim la o diferenţă reală, dar irelevantă din punct de vedere moral, între fiinţe. [Să ne amintim cum Aristotel, de exemplu, apăra sclavia. Cum putea fi atât de orb?] Intuiţiile noastre morale sunt otrăvite de egoismul genetic – nu au fost proiectate să adopte un punct de vedere imparţial divin. Dar inteligenţa mai mare rezultă într-o capacitate cognitivă mai mare pentru empatie – şi potenţial un cerc extins de compasiune. Poate că urmaşii noştri superinteligenţi/superempatici vor vedea abuzul speciilor neumane la fel de dezgustător cum vedem noi abuzul copiilor: o pervesiune teribilă.
Adevărat sau nu, sigur nu ne vom lăsa de mâncatul altor specii? Înclinaţia noastră egoistă este prea puternică. Ne place gustul cărnii prea mult. Oare noţiunea de vegetarianism global nu este decât un vis utopic?
Poate că da. Totuşi, în câteva decenii, apariţia alimentelor create genetic va însemna că vom putea consuma o "carne" mai savuroasă decât orice există astăzi – fără nicio ucidere sau cruzime. Ca un avangust a ceea ce se află în magazine, Consorţiul de Carne In Vitro a fost iniţiat la un atelier organizat la Universitatea de Ştiinţe Naturale din Norvegia în 2007. Dintr-un punct de vedere vital, creşterea cărnii din celule modificate genetic pare că va avea o creştere nedefinită: consumul său în masă la nivel global este poţential mai ieftin decât folosirea cărnii de la speciile neumane. Prin urmare – presupunând că în viitorul apropiat vom menţine banii şi piaţa economică stabilă –, alimentele genetice ieftine şi delicioase vor elimina probabil creşterea în ferme şi uciderea în masă a altor specii.
Ne putem gândi cu scepticism: oare majoritatea oamenilor chiar vor mânca alimente genetice, chiar dacă sunt mai ieftine şi mai gustoase decât carnea de la animale măcelărite?
Dacă putem presupune că alimentele genetice vor fi comercializate corect, atunci da. Pentru că dacă descoperim că ne place mai mult gustul cărnii create genetic decât carcasele de la animale moarte, atunci argumentele morale pentru o dietă lipsită de cruzime vor fi probabil mult mai atrăgătoare decât în prezent.
Chiar dacă va exista un vegetarianism global, sigur va mai exista cruzime teribilă în natură? Documentarele despre animale ne arată doar un punct de vedere foarte idilizat: nu ar fi un documentar bun dacă ar arăta timp de jumătate de oră cum un animal moare de sete sau de foame, sau este asfixiat uşor şi apoi mâncat viu de un predator. Desigur, trebuie să existe şi un lanţ alimentar? Natura este cruntă; dar predatorii vor fi tot timpul esenţiali pentru a evita o explozie a populaţiei şi catastrofa malthusiane?
Nu chiar. Dacă vrem, putem folosi contracepţia³, putem reproiecta ecosistemul global şi putem rescrie genomul vertebratelor astfel încât să eliminăm suferinţa şi la celelalte specii. Pentru că speciile neumane nu au nevoie de eliberare; ele au nevoie de îngrijire. Iar noi avem obligaţia de a le îngriji, aşa cum îngrijim copiii, bătrânii şi handicapaţii mentali. Această idee poate părea îndepărtată; însă distrugerea habitatului natural înseamnă că efectiv tot ceea ce va rămâne din natură mai târziu în acest secol sunt rezervaţiile naturale. Aşa cum nu dăm şoareci speriaţi la şerpi în grădinile zoologice – recunoaştem că ar fi un act de barbarism –, chiar vom continua să permitem cruzimi în parcurile noastre terestre din cauză că sunt "naturale"?
Ultima frontieră a planetei noastre este oceanul. Intuitiv, ar părea un proiect prea complicat. Totuşi, creşterea exponenţială a puterii calculatorului şi a tehnologiilor nanorobotice înseamnă că, în teorie, putem reconstrui mecanic, în mod cuprinzător, chiar şi ecosistemul maritim. Acest tip de inginerie este deocamdată imposibil; în câteva decenii, va fi fezabil cu ajutorul calculatorului, dar dificil; în cele din urmă, va fi ceva trivial din punct de vedere tehnic. Deci întrebarea este: o vom face cu adevărat? Ar trebui s-o facem – sau să păstrăm în mod alternativ şi status quo-ul darwinian? Aici, ne aflăm în culmea speculaţiilor. Totuşi, putem face referinţă la ceea ce s-ar putea numi principiul bunăvoinţei slabe. Spre deosebire de afirmaţia controversată că superinteligenţa rezultă în superempatie, principiul binevoinţei slabe nu presupune faptul că descendenţii noştri, mai avansaţi din punct de vedere tehnologic şi cognitiv, vor fi mai avansaţi decât suntem noi acum şi din punct de vedere moral.
Hai să dau un exemplu concret despre modul în care se aplică principiul. Dacă ar trebui să aleagă astăzi între a cumpăra ouă de casă sau ouă făcute de găini crescute în ferme, majoritatea consumatorilor ar alege ouăle de casă. Dacă ouăle de fermă ar fi mai ieftine cu un ban, majoritatea oamenilor tot ar alege opţiunea care nu presupune cruzime. Nu, nu trebuie să subestimăm răutatea umană, ura şi cruzimea; dar majoritatea avem cel puţin o înclinaţie slabă spre benevolenţă. Dacă apare orice element neneglijabil de auto-sacrificiu, de exemplu dacă ouăle de casă costă cu 20 de bani mai mult, atunci, din păcate, vânzările vor cădea rapid. Ideea mea este că dacă - şi este un mare dacă - sacrificiul implicat pentru persoanele apatetice moral ar putea deveni inexistent sau trivial, atunci proiectul aboliţionist poate ajunge în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.

David Pearce
(2007)

HOME
Utilitarismul
Superfericire?
BLTC Cercertări
Nanotehnologia
Morală cuantică?
Operaţii utopice?
Sfarşitul Suferinţei
Hedonism circuitar
Ingineria paradisului
Revoluţia reproductivă
Quotaţii despre suferinţă
Declaraţia transumanistă
Ghidul medicamentelor bune
MDMA: Farmacologie utopică
Interviu cu Nick Bostrom şi David Pearce
Critica romanului lui Huxley Minunata lume nouă

e-mail
dave@bltc.com